De ieri până mâine e azi

Paște Fericit!DSC_2224

Tot la fel de frumos am putea spune că vin sărbătorile, iar și iar vin sărbătorile cu mâncare multă și îmbuibeală peste măsura stomacului nostru, dar vin sărbătorile, momente de pioșenie nemărginită și inimaginabilă liniște sufletească. (acum ceva ani eram agitat de mama focului că nu puteam să adorm de câtă mâncare băgam în mine). Dară vin sărbătorile, apoi ce vine, vine Unu Mai, iar dacă e Unu Mai vrem și Doi Mai (asta parcă e o stațiune (nu Băi) la malul Mării), după Întăiu Maiu (așa la pachet cu Doiu) ce mai vine? Păi vine ziua Europei (amanta lui Zeus), apoi Adormirea Maicii Domnului, Halloween succedat de Moș Nicolae cel cu nuielușa și iar năuceală, vin sărbătorile cu Craciun, cu Anul Nou cu Sf Ion, cu ziua lu Vălică(unica zi din an in care ai voie să iubești pe stil americam), cu Dragobetele (făcurăm și noi o zi de iubit, de parcă toate femeile vor naste de-acu incolo numai în noiembrie), cu Mărțișoarele, cu Femei și Mămici la pachet, cu 40 de mucenici (bețivii o dau pe gât 40 de pahare, eu nu am reușit mai mult de 5) ….și brusc pauză. Cum adică? PAUZĂ. E post frate, nu se poate, sătui de atătea sărbători vine postul cu pauza bine meritată până la…Paște! și iar, și iar. Dacă peste toate astea luăm în calcul și programarea vieții noastre e minunat. Vorbim de programarea ”până la” și ”după” timp în care fiecare dintre noi stie să poziționeze în propria poezie întregul program al nepăsării, colac peste pupăză (nu știu cum vine asta cu colacu și cu pupăza), mai avem și alte repere, cum ar fi ziua de naștere, a noastră, a soției/iubirei/amantei, a mamei, a tatei, a fratelui/surorii, a bunicii, a bunicului, prieteni/prietene, ziua nunții…ziua, ziua..inventăm zi de sărbătoare individuală ori colectivă pentru că avem nevoie de repere(mereu ale altora).
Comprimam timpul ori îl dilatam după niște programe false căutând repere pentru a face ceva (după ce dau copilul la școala în dau la înot, dar el poate să meargă la înot cu mult înainte de vârsta de 6-7 ani), programăm viața după niște tipare în care credem fără să vrem, nu sunt ale noastre, sunt ale mulțimii care ne împinge să facem asta.
Toate aceste programe ne întrerup din drumul nostru netezindu-l cu nepăsare, uitănd a face atunci când avem intentia să o facem, suntem ademeniți într-o plasă a reprogramării instinctelor și dorințelor, frustându-ne că nu mai avem timp (pentru că dacă lași totul pănă la Paște și tu vrei să faci muuuulte lucruri e posibil să o iei razna),  obosindu-ne absolut inutil. La toate astea se adaugă și inegalabilul-zevzec de ”trebue” și uite așa facem noi lucruri și fapte, împartașim sentimente când nu vrem, când nu simțim, când nu ne pasă, pentru că atunci când vrei să vezi un film, trebuie să tunzi iarba să vază vecinii că ești gospodar, iar cand ai chef de tuns iarba trebuie să faci curat în sufragerie că de, nu te opui. Da de ce trebuie? Mă duce gandul la zicala ”nu lasa pe pe mâine ce poți face azi, lasă pe poimâine poate nu mai e nevoie”.
Limitarea simțirii, limitarea vieții, omorârea dorintei și a ființei se face utilizând reperele date de programele societății în care ne facem că trăim.
Fiecare zi este ziua noastră, a fiecăruia dintre noi. Avem zilnic sărbătoare. Cum adică, ziua mea e doar pe 19 februarie? Ia fugi!, ziua mea e în fiecare zi a Soarelui, bucuria mea e în fiecare zi a Soarelui, ziua mea e atunci când mă trezesc și mă înghesui să cuprind în brațe Soarele vântul, ploaia, zăpada, când miros florile abia dezmorțite din pomi, când apuc să le mulțumesc pentru binele ce mi-l fac, ziua mea e ACUM! Liberi sub Cer suntem toți, liberi fără șabloare, dar fără să vrem, ne place să lăsăm pe alții să ne progameze bucuria.
Dacă tot nu mai putem răzbate fără program, pentru că este atât de universal și e greu să renunțăm la el haidem ca, din când în când, așa pe nepusă masa, să zâmbim oamenilor, să îi îmbrațișăm pe cei de lîngă noi, să sunăm un prieten, să facem daruri, să oferim flori, să lăsăm gândul liber și să acționăm așa cum credem noi de cuvință, să spunem te iubesc mamei, tatei, surorii, fratelui, nevestei/bărbatului sau oricui ne e drag, exact în momentul în care simțim asta.
O întamplare (In templo  nimic nu e întâmplător): Mai de ună seară mă delectam cu o bericioaică pe terasă, alaturi de un prieten drag care și-a sunat soția să îi spună că a ajuns la destinație cu bine. Întmplarea face că am simțit ăn aer cum și-a înghițit brusc pornirea de ai spune „cele două cuvinte”. Habar n-am de ce s-a oprit, de ce a înghițit în sec, ce s-a întâmplat în sufletul lui ca după ceva ani petrecuți cu un om drag să nu mai ai puterea de ai spune te iubesc. Surprinzător, întrebările sunt valabile pentru oricare dintre noi. Uitarea de sine cred că e motivul principal al nepăsării.
Mereu așteptăm să vină sărbătorile, să vină Crăciunul să fim fericiți, să trăim „magia”, ori Paștele să devenim mai buni, mai înțelegători, mai luminați. Hai să facem invers. De Craciun și de Paște să fim nepăsători, să vorbim urât, să ne certăm cu vecinu, să ne certăm cu cei dragi iar în restul zilelor să trăim fericiți. să trăim în lumină, să facem daruri, să fim înțelegători și buni. Credeți  că Dumnezeu se va supăra? Credeți că Universul nostru se va nărui? Credeți că cineva ne va pedepsi aprig? Eu cred că bucuria ar fi inimaginabilă din partea Protectorului. Ce-ar fi să sunăm zilnic câte un prieten drag și să îi spunem ”la muți ani”. Zic asta pentru că e posibil să nu mai fie la anu și nu mai putem să ne împartașim dragul față de cei ce sunt încă lângă noi.
Suntem liberi să facem oricum. Azi, mai des ca oricând, mai toată lumea propovăduește gândirea pozitivă, dar raspundem exact pe dos. Motivul este că dacă nu trăim cu adevărat în armonire cu noi înșine și o facem că trebuie, nu ne iertăm pe noi și pe cei apropiați. Haidem să începem cu noi, să trăim în armonie cu noi și cu cei de lângă noi, cu iubire și atenție, cu păsare și responsabilitate și astfel, viața va deveni, cu fiecare zi, mai simplă, mai tihnită.
Reperele amintite mai sus ne îndeamnă să umblăm orbecăit prin viață, să avem așteptări de la această viață pe care alții ne-o programează cu succes, ne indeamnă să nu mai avem pasiuni, să nu lăsăm libertatea din noi să creeeze pentru că dacă am fi liberi, dacă am crea ne-m elibera pentru Înălțarea noastră.
Să facem ce simțim, când simțim, avem nevoie de libertate și asta ne-o dăm singuri, avem nevoie să râdem cu gura până le urechi, să facem tumbe prin iarbă mereu, nu doar de Sf. Marie, să înălțm zmee, nu doar de ziua femeii, să ne plimbăm cu bicicleta, nu doar de ziua Europei, să privim cerul nu doar de Crăciun, să ascultăm cântecul păsărilor, nu doar de Paște, să trăim zi de zi, să facem acestea ori de câte ori simțim așa ceva.
Într-un moment de trezire, după multă rătăcire, am scris:
Mi-e dor

Mi-e dor sa privesc cerul.
Mi-e dor sa ma bucur de fiecare adiere de vant.
Mi-e dor de mirosul de primavara timpurie.
Mi-e dor de crestele muntilor.
Mi-e dor de stele.
Mi-e dor de oamenii din jur.
Mi-e dor de primii pasi.
Mi-e dor de liniste.
Mi-e dor de poezie.
Mi-e dor de  cântec.
Mi-e dor de cântul pasarilor.
Mi-e dor de mine, de acel ce iubea si simtea cele de mai sus.

Dorul de care vorbeam s-a întors și de atuci suntem tare fericiți, eu și dorul.
Nu clipele ne fac fericiți, ci noi facem clipele fericite.

Crăciun Fericit!

Posted on by cdmitroi Posted in Între Cer și Pământ

Add a Comment