Necuvinte

Am gasit textul ce urmeaza postat pe facebook de o fiinta tare draga mie si imi doresc sa il cititi si voi.
“Uneori o pornesc asa hai-hui printre cuvinte si printre oameni…si gasesc fire de lumina de care apoi sa ma las calauzita spre scopul final. Acela de a imi implini menirea cu care am venit insemnata pe lumea aceasta de cautari si regasiri perpetue. E simplu si totusi atat de complicat! Complicat si totusi infinit de simplu. Numai infinitatea e simpla restul sunt adaosuri care nu tin de Creatie divina ci de creatia unor minti mici care astfel se fac si mai mici. Ego-ul nostru complica si despica…doboara si apoi ridica fiintele pe piedestaluri de care nici ele nici flacara divina din ele nu au nevoie. Cunoasterea totala este de obicei la distanta de o singura rasuflare de noi. Dar rasuflarea trebuie sa fie deplina si implinita, trebuie sa fie o rasuflare care sa ne apropie pana la contopire cu toata lumina celei de-a opta zile, rasuflarea aceea este de fapt rostul pentru care am venit si venit am acceptat si acceptand ne-am asumat si asumandu-ne am iertat! De fapt noi iertam inca dinainte de a ne naste pe toti cei care ne vor gresi spre a ne spori si ne vor spori spre a ne feri de greasala.
Nu stiu de ce scriu aceste lucruri, nu am incercat niciodata sa inteleg cele scrise. Stiu doar ca ele vin cand trebuie daca trebuie pentru cine trebuie! Asadar, fire de lumina de care ma las condusa, fire de lumina care imi poposesc in preajma spre a ma scoate din iadul de mine insami! VINDECA-MA DOAMNE DE TOT CE SUNT spre a putea sluji luminii pe care TU ai pus-o in fiecare om ce-mi trece pragul ochilor si al inimii! DA-MI DOMNE PUTEREA de a ma asterne pe calea fara urme de pasi si de a fi troita pentru setea lor si paine franta in fata foamei de TINE!
Multe lucruri din lumea vazuta si nevazuta bat la usa mintii, ferice de cei a caror inima vegheaza pentru ca tot ce trece PRAGUL fiintial sa fie spre sporire, ferice de cei pe care rugaciunea in tacere ii deschide spre punctul acela suprem si nemiscat care contine totul si restul!
Uneori ni se daruiesc suflete care sa ne vegheze pana inima noastra este destul de treaza si de puternica pentru a porni la drumul spre desavarsire de una singura invesmantata in dorul de Dumnezeu. Sufletele acestea sunt pur si simplu de dincolo de timp si de spatiu nu sunt nici mici nici mari, nici tinere nici batrane sunt doar suflete camarazi pe calea cea fara urme de pasi. Uneori sunt chiar copiii nostri in viata aceasta. Ei care din iubire netarmurita se intorc “sa ne tina de frumos” asa cum mi-a soptit o data fiul meu pe cand avea 5 ani. Mami ma lasi sa iti tin de frumos ca de urat iti tine toata lumea! Asa mi-a spus comoara de intelepciune pe care Dumnezeu a ingaduit-o mai intai langa mine spre a ma spori si deschide spre bucuria luminii din orince om. Intr-o zi intrebandu-l cum de stie atatea lucruri minunate el mi-a spus: Mami toti copiii stiu toate acestea dar nu au cui sa le spune si de cele mai multe ori nu ii crede nimeni!
Cuvantul meu azi pentru voi ar fi: inainte de a cauta cunoasterea si stiinta in carti si in maestri de departe, cautati-i pe copiii de langa voi si din voi, conectati-va la lumina lor si astfel veti astampara setea de cunostere cu cea mai limpede si mai binecuvantata apa! Ei stiu sa ne faca mici pentru a a descoperi cat de mare e iubirea Domnului in noi. Ei ne dau puterea de a ne bucura de tot ce e mic si simplu…de mustatile de lapte si de povestea soptita in pragul somnului, de balta in care sari pentru a face ca hainele sa fie patate ca cerul de stele noaptea.
Copilul acela e cheia si ferice de cei care au cheia langa ei. Si care avand cheia, nu stau inmarmuriti in fata lacatului pe care existenta pare doar ca il poarta oprindu-le cresterea, si care avand-o se bucura de ea si nu o ascund intr-un sertar. Si care avand cheia aduc multumire bunului Dumnezeu pentru darul nepretuit si nemasurat.
Putini sunt cei pe deplin multumiti de copiii lor si mai putini sunt acei care reusesc sa isi elibereze mintea de etaloane si masuri si sa isi iubeasca neconditionat copilul! Nici eu nu pot face inca acest lucru, plasand pe umerii lor fragezi greutatile judecatilor mele stramte si reci…Ma rog BUNULUI sa rupa pecetea mintii de pe partea aceea de inima care traieste si bate pentru copiii din mine si din afara mea.
Va sfatuiesc si ma sfatuiesc ca inainte de a deschide urmatoarea carte sa mergem la primul copil si sa ii privim ochii, ochii abia intorsi din calatorii nebanuite, ochii in care Dumnezeu a pus toate raspunsurile despre noi si despre lume. SLAVA VESNICA NUMELUI SAU! Si daca acel copil e al nostru sa ii multumim ca a venit sa ne invete lumina pe de rost.”

cdmitroi-cel-fare-de-cuvinte

Posted on by cdmitroi Posted in Între Cer și Pământ

Add a Comment